Semi-prezidenţialismul: un eşec?

Oricât de mult şi-ar dori alegătorii din România un preşedinte ales prin vot direct, unul care să pară emanat din chiar voinţa lor nemijlocită, ei nu pot nega cât rău a făcut politicii româneşti semi-prezidenţialismul. O dezbatere democratică adevărată despre modificarea Constituţiei - şi nu o simplă simulare grăbită - nu va putea evita acest subiect central: va continua România cu semi-prezidenţialismul?

Un politician mai inteligent decât partidul din care face parte spunea recent că preşedintele Traian Băsescu a fost pentru democrat liberali o veritabilă „pleaşcă”. A fost clar pentru toată lumea ce a voit să spună. La alegerile parlamentare, PDL a obţinut un scor bun graţie efectului de antrenare pe care l-a avut victoria preşedintelui, nu neapărat aceea mai veche din 2004, ci aceea de la referendum. Cu alte cuvinte, nu preşedintele îşi datorează succesul partidului, ci, invers, partidul datorează mult preşedintelui. Urmarea inevitabilă, indiferent de persoanele de care vorbim, este că preşedintele va dicta automat politica partidului, sufocând practic viaţa parlamentară. Parlamentarii majorităţii nu au nici un cuvânt de spus, iar atunci când încearcă să se poarte firesc după propriile idei sunt marginalizaţi şi împinşi la demisie, aşa cum s-a întîmplat recent cu senatorul Iulian Urban. Cei care au avut sentimentul că au fost aleşi pentru meritele lor stricte, pentru propria muncă şi popularitate au avut adesea curajul unor iniţiative parlamentare proprii, bune sau rele e lipsit de importanţă, pe când ceilalţi s-au mulţumit să cânte într-un cor dirijat cu stricteţe din altă parte.

Semi-prezidenţialismul acesta explică de ce în fruntea Camerei Deputaţilor continuă să activeze o preşedintă care s-a compromis prin conduita ei incorectă, dar care satisface într-o mai mare măsură organizarea aceasta a puterii, care contestă de fapt legislativului autoritatea constituţională. În ultimii ani semi-prezidenţialismul a dus la extrem unul dintre efectele sale structurale: dezechilibrul dintre Executiv şi Legislativ în favoarea celui dintâi. Ordonanţe de urgenţă, asumări ale răspunderii, ruperea opoziţiei şi aspirarea ei în tabăra prezidenţială au reprezentat o subminare fără precedent a puterii constituţionale a Legislativului.

Multe efecte negative au fost puse pe seama caracterului preşedintelui Traian Băsescu. Fostul preşedinte Ion Iliescu, de exemplu, nu este dispus să sdmită că semi-prezidenţialismul, el însuşi, ar fi la originea derapajelor, dar oricât de mult ar conta persoana vie cu calităţile şi defectele ei, este clar că organizarea insitituţională favorizează sau defarizează anumite înclinaţii. Lumea a recunoscut, în definitiv, că preşedintele a fost „o pleaşcă”, ceea ce înseamnă că alegerea directă a preşedintelui are prin ea însăşi un efect de subordonare a grupurilor parlamentare.

Va avea clasa politică românească puterea de a repune în discuţie întregul eşafodaj constituţional? Sau se va mulţumi cu mici reparaţii care vor lăsa neatinse adevăratele probleme? La un moment dat chiar acei debateuri loiali preşedintelui, au lăsat să se vadă că reflectează mai îndrăzneţ asupra sistemului semi-prezidenţial şi că ar dori de fapt un sistem prezidenţial de tip american, aşa cum a fost adaptat şi în Georgia. În ciuda aparenţelor, un sistem de acest tip, dublat de o separare mai clară a puterilor, nu ar îngădui subordonarea legislativului de către puterea executivă, aşa cum se întâmplă în prezent. Dar probabil că precedentele constituţionale româneşti şi nu în ultimul rând contextul european, ar recomanda mai curând un sistem parlamentar. Vechile monarhii constituţionale europene au evoluat ele însele către un sistem în care primul ministru este instalat graţie succesului partidului său în alegeri şi care va depinde esenţial de puterea grupurilor parlamentare. În orice caz, modelul francez, preluat şi el cu tot felul de aproximări şi imperfecţiuni, nu s-a dovedit un succes.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident