Figura limită a cerşetoarei mecanice

Anul trecut au fost depuse la Parlament două iniţiative legislative privind interzicerea cerşetoriei. Subiectul a fost însă trecut în uitare şi nu pare să existe niciun interes politic pentru reactivarea lui. Probabil că cei care fac agenda celor două Camere şi-au spus că nu poţi interzice cerşitul şi cu atît mai puţin nu poţi sancţiona pe cel care oferă bani, aşa cum solicita unul din proiectele legislative.

Cu siguranţă, liberalii din toată lumea ar fi scandalizaţi. Cerşitul, câtă vreme nu constrânge pe nimeni la nimic, câtă vreme nu limitează libertatea nimănui, nu ar trebui să devină obiectul unor reglementări. La Paris, primăria a interzis cerşitul pe Champs-Élysées, dar nu l-a interzis peste tot, punându-se astfel la adăpost de un atac judiciar pe tema drepturilor omului. Cerşitul nu a fost aşadar cu adevărat interzis, ci doar limitat, condiţionat, înscris în anumite cadre, aşa cum se întâmplă cel mai adesea cu practicarea prostituţiei. Propunerile româneşti au mers însă de-a dreptul în inima subiectului, dar e de spus că ele nu au venit din partea Guvernului, ci din partea a doi deputaţi care au lucrat complet independent: Nicoale Păun dela Partidul Romilor şi Ştefan Pirpiliu de la PDL.

Un lucru este cert. Chiar dacă legiuitorii nu îndrăznesc sau nu găsesc destule argumente să interzică cerşetoria, s-a creat o puternică presiune, un front public destul de masiv mai ales în marile capitale occidentale, acolo unde cerşetoarele din România au provocat o impresie copleşitoare. Oamenii din vest nu uitaseră cu totul ce înseamnă sărăcia, deşi două generaţii la rând după al doilea război mondial au cunoscut o prosperitate fără precedent, dar expresia ei radicală şi mai ales teatralizarea ei a fost şocantă. Intervenţii poliţieneşti la limita legii, emisiuni de radio şi televiziune, declaraţii politice, au creat asupra cerşetorilor ţigani din România o presiune puternică.

Expresia ultimă a umilinţei

Urmarea a fost că cerşetorii au continuat să cerşească, dar s-a întâmplat ceva cu totul tulburător. Refuzaţi, respinşi, admonestaţi, cerşetorii au început să-şi ascundă chipul. Nu mai cerşesc ca odinioară, trăgând trecătorii de pulpana hainei, nu te mai privesc în faţă cu chip rugător, ci au înţepenit în posturile cele mai umile şi mai insignifiante. Femeile mai ales s-au lipit de caldarâm, ghemuite, cu faţa acoperită, un mic morman inform din care iese doar o mână întinsă cu palma în sus, alături de o cutiuţă de tablă. Cerşetoria faţa în faţă a ţinut de epoca veche în care actul cerşitului avea dimensiunea unei relaţii personale, a unui act cu dublă semnificaţie morală. Unul îşi manifesta recunoştinţa, iar celălalt, mila creştină, dar într-un mod care nu umilea cu adevărat. Aşa cum spunea Sfântul Paulinus din Nola, cerşetorii deveniseră în primele secole ale creştinismului “patronii sufletelor noastre”, ceea ce făcea ca relaţia să fie, paradoxal, inversată. Dar chiar şi în stadiul târziu al laicizării milei creştine, cerşitul faţă în faţă, de la persoană la persoană, a funcţionat multă vreme, chiar dacă recunoştina era făţarnică şi jucată teatral, iar mila un act de pură superstiţie, sau o formă a educaţiei burgheze.

În ultimii ani, în mod rapid, ceva s-a schimbat. Episodul “cerşetoarei românce artificiale” a devenit celebru. O echipă de televiziune din Polonia a imitat o cerşetoare, aşezând pe asfalt un morman inform de haine, alături de o cutie de tablă şi a păcălit astfel o mulţime de trecători care i-au aruncat falsei cerşetoare câţiva zloţi. Ambasada României a protestat şi a cerut clarificări, căci se spunea în textul de prezentare că este o cerşetoare “româncă”, dar semnificativ este de fapt cu totul altceva. E vorba de stilul cerşitului care a putut prilejui o imitaţie atât de facilă şi de insolită. E vorba de dispariţia completă a persoanei şi de transformarea ei în ceva pur mecanic, un obiect cu poziţii fixe.

Nu a fost însă ceva accidental. Din Polonia şi până în Italia, acelaşi stil al noului cerşit a devenit ceva comun: o nouă formă de manifestare, o nouă adaptare la reacţia autorităţilor şi a opiniei publice; o nouă replică dată oprobriului, un alt fel de a-l accepta şi înfrunta totodată.

“Salutul românesc” care a făcut carieră, la francezi, ţine deja de trecut, e o formă a unei epoci de libertate relativă, în care ochii erau plecaţi, cu silueta adânc încovoiată, dar totuşi în picioare, în postură umană. Astăzi, cerşetorii se fac ghem, devenind una cu pământul, aproape invizibili, singura sugestie a umanităţii lor rămânând mâna întinsă ca o tulburătoare metonimie.

Probabil că, în felul acesta, cerşetorii nu doar se ascund, anulându-se pe sine ca persoane, dar, aflaţi într-o lume tot mai ameninţătoare, speră să dobândească o mică imunitate. Dar este oare acest stil, ultima expresie, sau mai există ceva şi dincolo de această totală anulare a persoanei? Am văzut că presiunea crescândă nu a eradicat cerşetoria, ci i-a schimbat doar chipul şi am putea crede că vom asista pe viitor la transformări şi mai atroce.

De aceea se poate pune măcar o întrebare: dacă cerşitul nu mai este tolerat cu adevărat, dacă nu mai este acceptat ca în trecut, ca o relaţie personală, fie ea şi extrem de stânjenitoare, nu ar fi mai bine să fie complet interzis? Echivocul de astăzi pare în orice caz mai rău decât o interdicţie.